Sclav al măștii
Pășesc timid pe lemnul lăcuit cu privirea fixată într-un punct distant, parte al unui alt gând, al unui Univers în care eu am învățat să zbor iar ei au învățat să îmi zâmbească. Azi, aici, pe maroul prăfuit curg picături grele de catifea roșie iar în spatele ei mii de șoapte plouă peste tremurul mâinilor mele pe care nu știu unde să le mai ascund. Îmi amintesc imagini sparte dintr-o oglindă... Rochia, pantofii, o față palidă cuprinsă de temeri, cerceii - două lacrimi suspendate de un fir argintiu perfect asortate cu liniile umede desenate pe chip. Voci ce mă întreabă distant dacă sunt gata și țipătul inimii ce stă să se fărâme în piept de dorurile împrăștiate în încăperi goale și pe străzi pustii.
Rămân fără aer pentru o clipă și pare că lumea întreagă se îneacă violent cu aburii otrăviți ai unei tristeți nemărturisite. Peretele roșu, catifelat și greu se ridică lent zdrobind cu fiecare centimetru visele unei minți ce a uitat să mai trăiască, ce a uitat să mai fie. Îmi desenez un zâmbet peste lacrimile mute. Mi-e teamă că se va șterge, dizolvat de atâta amar și suferință. Mi-e teamă că voi rămâne dezgolită cu sufletul în mâini iar ei îl vor rupe în bucățele ce le vor ascunde în sertare vechi, mirosind a mucegai. Mi-e teamă că rolul meu nu va fi pe placul lor și-atunci voi fi doar un actor izgonit la capătul lumii, înjunghiat noaptea de cuvinte ascuțite, purtând veșmântul ponosit al uitării.
Îmi pun masca. Doamne, câtă culoare ai pus în ea și câtă strălucire! Mă strânge ca într-un căuș metalic, rece și atât de greu. Dar nu mai simt nimic. Doar ea gustă stropii sărați ce cad fără oprire. Acum nu mai există nimic. Aud doar firele de nisip curgând prin clepsidre și aplauzele lor entuziaste. Ce bine că ei nu pot vedea ce întuneric a cuprins întreaga-mi ființă și nici mlaștina în care mi se-afundă sentimentele cu fiecare respirație, cu fiecare gest.
Aclamă. Sufletul tace. Ochii ard.
***
Vântul rupe bucăți mari din iluziile mele purtându-le spre alte lumi ca frunzele moarte ale unei toamne de demult. Trupul sângerează ca după o luptă aprigă în care soarta l-a uitat, pradă stafiilor cu chipuri de oameni ce i-au smuls aripile și i-au umplut sufletul de vânătăi. Din rochia diafană au rămas doar zdrențe murdare ce abia îi mai feresc pielea de ploile reci ce-i spală nopțile și singurătățile. Pantofii i-am pierdut pe undeva, între „ieri” și „mâine” și în picioare s-au înfipt spinii câmpului și ai nepăsării. Cerceii i-am vândut pentru un colț umed în care să-mi pot îngropa chipul atunci când furtuna se amestecă cu fumul torțelor și cu otrava dimineților. Mi-au rămas doar lacrimile și din ele nu pot face cercei.
Amintiri și himere dansează în jurul meu... cortina, scena, aplauzele. Și apoi țipetele îngrozite, paharele sparte, florile călcate în picioare, teatrul transformat în scrum și viața mea împrăștiată în cele patru zări, golită de speranțe și prădată de zâmbete. Masca a căzut. Pe umeri povara zilelor apasă precum o ghilotină. Clipele calcă gri pe pământul măcinat de boli și de-atâtea necuvinte câte au curs între noi.
Îmi privesc sufletul...Doamne, câtă culoare ai pus în el și câtă strălucire!
*Mult succes și lor: "Masca", "Bal mascat", "Eu sunt carnavalul!", "Omul cu o mie de fete", "Despre falsitate si oameni falsi. Apel la sinceritate", "Despre masti", "Fara masti!", "Diferit!", "Lumea este un bal mascat", "Eu am sa fiu ceea ce sunt" *
Comentarii
Trimiteți un comentariu
"Bate" si ti se va raspunde...