Te rog!...

Atâtea nopți s-au desenat pe cerul gol. Atâtea zile au pășit șchiopătând pe pământul umed. Atâtea picături de ploaie rece au zgâriat orizontul. Atâtea petale ofilite au căzut peste speranțe.

Cuvinte pictate vag pe un perete gri mă mint că ieri va fi șters... că rănile se vor închide... că cicatricile nu dor. Cu ochii închiși iți caut iar privirea ce-odată îmi mângâia obrazul. Mâna ta caldă îmi leagănă visul și-mi prinde în păr sclipiri de stele.

"Mi-e dor!..." iți spun printre șoapte. Cu-n zâmbet blând îmi spui: "Mi-aș fi dorit să fiu aici!"
Bucăți de-albastru încep să se desprindă ușor și-ntregul cer se scurge fărâmițat la picioarele mele. Din Universul desenat pe-un colțișor de suflet, fluturii au zburat, lacrimile au înecat ruinele, parfumul s-a disipat. Anii trecuți, legați cu panglica sângerie a unei răni ce nu se va închide niciodată, se-ascund printre dărâmături precum fantasme.

Durerea-mi plânge cu un mut ecou stins în lumina primelor raze ale dimineții. Picături de viață cad peste amintirile alb-negru ce încă se disting sub raze palide de lună. Îți caut chipul alergând ca un nebun printre himere și tot ce găsesc e numai praf, e numai deznădejde...

Te rog, mai stai!... Te rog!... Te rog!...